Culorile broderiilor cusute pe costumul tradiţional românesc au o semnificaţie aparte, fiind specifice zonei geografice în care a fost realizată piesa de imbracăminte, adaptate vârstei femeii care urma să o poarte, precum și statutului social al acesteia.
Pe acest fond istoric, unei femei tinerei se recomandă haine în culori vesele, vii (roșu, galben, auriu), în vreme ce ornamentele cu mărgele și culori mai sobre (negru, verde, maro, argintiu, violet închis) sunt pentru doamnele cu un statut social ridicat sau zilelor de sărbătoare.
În tradiţia populară culoarea roșie este simbolul sângelui, al vieții, al soarelui, al focului purificator, al iubirii și al bucuriei de viață, dar totodată reprezintă câmpia cu rod. Tonurile de galben pe ia tradiţională transmit lumină, tinerețe, fericire, ospitalitate, recolte bogate. Verdele vorbește despre prospețime, frăgezime, reînnoirea naturii, speranță, fertilitate, precum și despre lanurile roditoare. Albastrul și argintiul erau folosite pentru a simboliza apa și râurile (un motiv des întâlnit în cultura populară românească). Tonurile violet ne trimit cu gândul la încredere, răbdare și stăpânirea de sine. Negrul, atât de prezent în portul popular, exprimă trăinicia, eternitatea, statornicia. Combinațiile de roșu cu maro arată că posesoarea de ie vine dintr-o regiune muntoasă.
Coloritul
Negru, roşu, galben, albastru si verde sunt culorile cele mai des folosite în cusăturile de pe costumele populare românesti. Atât costumul popular cât şi textilele folosite se caracterizează prin armonia culorilor folosite.
Vopsitul firului folosit la cusături se realiza la început cu ajutorul culorilor vegetale obţinute din flori şi coajă de copaci, cu ajutorul cărora se obţineau tonuri profunde, calde sau estompate, care dădeau farmec atât vechilor ornamente ale pieselor de îmbrăcăminte (brâuri, brăcire, obiele), cât şi procoviţelor, traistelor şi desagilor.
Istoricii au gasit un număr de 230 de culori în arsenalul ţăranului român. Culorile erau facute din plante: coaja de rachita, de zarzar, foi de ceapa, de gutui, liliac si altele. Astfel, galbenul era obtinut din foi de ceapa, negrul din menta, anin si urzica, maro din nuc, vernil din coji de visin si dud sau visiniu din salcie.
La sfârşitul secolului al XIX-lea în satele noastre încep să apară produse industriale precum arniciul, ogrincile din bumbac lucitor-mercerizat şi lâniţa, într-o diversitate de culori. La acestea s-a adăugat treptat firul de mătase, cel metalic aurit sau argintat, mărgelele şi fluturii, care au dat costumelor o strălucire şi o somptuozitate deosebită.
Hainele de inspiratie populară, comandate la Atelier BROMANIA (ii tradiţionale, rochii brodate de zi şi de mireasa, sumane, veste) sunt fabricate in România şi se realizează după măsuratori individuale, clienţii având posibilitatea să aleaga modelul şi culoarea broderiei şi materialului, dantela, forma mânecii, a decolteului etc.
Semnificatia Culorilor
Dictionar de Simboluri si Arhetipuri Culturale – Ivan Evseevdic
ALB : aceasta culoare desemneaza cand absenta, cand suma tuturor culorilor. De aceea, se asociaza vietii diurne, luminii, divinitatii, revelatiei, puritatii, dar si vidului, mortii (este culoarea spectrelor din lumea de dincolo si a doliului la multe popoare). In folclorul romanesc, in forma sa derivata dalb, este asociat frumusetii fara de seaman, puritatii si gingasiei.
ALBASTRU: este culoarea simbolica a infinitului, cerului, perfectiunii, absolutului. Lumii spirituale, idealului, dragostei platonice. Este si culoarea pasarii, fericirii, florii visurilor si aspiratiilor romantice. Rece si inaccesibil, albastrul e culoarea departarii de lumea reala si de viata (necropolele egiptene erau acoperite cu albastru). Sub aspectul ei tandru este o culoare feminina.
GALBEN : Culoare solară, evocă strălucirea aurului. Este o culoare de esenţă divină, regală. Se asociază tinereţii, eternităţii, clarităţii, voioşiei, călduriişi nobleţei. E o culoare bărbătească, clară şi penetrantă (Zeus coboară la Danaia sub forma unui nor galben de aur). Galbenul e şi culoarea grânelor coapte, evocând maturitatea, dar şi începutul declinului. La unele popoare e culoarea vestului. Semnifică adulterul —- începutul destrămării unei căsniciişi gelozia: Mărul discordiei la greci este galben (de aur).
NEGRU: Culoare opusă şi, în acelaşi timp, complementară albului, se asociază tenebrelor, haosului, indiferenţierii, nopţiişi morţii. Este culoarea doliului absolut, lipsit de speranţă, spre deosebire de doliul alb care e mesianicşi indică o absenţă provizorie. în îmbrăcămintea călugărilor e culoarea renunţării la vanităţileşi deşertăciunile acestei lumi. în psihologia viselor, negrul evocă inconştientul, tristeţea, angoasa, răul. Culoarea aceasta are şi proprietatea de a acoperi alte forme şi culori; de aceea, este simbolul lucrurilor şi al fiinţelor „ascunse”, „invizibile”: egipteanul Amon înseamnă „Ascunsul”; în credinţele românilor spiritele de dincolo sunt negre (de unde asocierea lor cu arapii, farao-noaicele,ţiganii etc); negru esteşi dracul. Dar culoarea neagră evocă şi pământul ca forţă de regenerare şi simbol al fertilităţiişi fecundităţii. Marele zeiţe ale fertilităţii sunt negre (Isis, Cybele, Demetra etc). întruchiparea vigorii, ardorii şi tinereţii este calul negru (ca pana corbului) din mitologiaşi folclorul popoarelor Europei de Est. In lirica românească de dragoste, murgul” (murguleţul, murguţul) este prieten nedespărţitşi un alter-ego al flăcăului îndrăgostit.
ROŞU : în majoritatea culturilor lumii, roşu este culoarea focului şi a sângelui, a dragostei şi a vieţii, asperanţei şi a sacrificiului; un sinonim al frumuseţiişi elevaţiei, al abnegaţieişi vigorii în luptă. După datele arheologiei şi paleontologiei, culoarea roşie a fost valorificată într-un simbolism magico-religios încă în epoca paleoliticului. Vopsirea craniilor şi a scheletelor în ocru roşu sau desenele în roşu de pe pereţii peşterilor aveau rostul magic de a asigura oamenilor sau animalelor o nouă viaţă în ,,lumea de dincolo”. Credinţele şi superstiţiile în legătură cu puterile supranaturale ale acestei culori vor supravieţui mult timp în cele mai diverse arii geografice sau culturale. Lumea antică mediteraneană cunoştea practica hemoboliilor — îmbăierilor în sângele animalului sacrificat — care aveau semnificaţia unei renaşteri iniţiatice. Cu vopsea roşie îşi pictau corpul membrii diverselor triburi din Africade Nord sau indienii din America precolumbiană pentru a stimula forţele biologice şi psihice sau pentru a feri corpul de acţiunea bolilor şi a altor rele. Până astăzi, la multe popoare se întâlneşte credinţa că un fir roşu, purtat legat de corp, apără de deochi. Putere apotropaică se atribuie în popor şi hainelor sau obiectelor roşii. Roşul se asociază nu numai cu principiul vieţii, cu forţa impulsivă şi generoasă, cu erosul triumfător. Există în simbolistică şi un roşu htonian şi nocturn, infernal şi devorant, un roşu al focului din adâncurile pământului şi al sângelui impur. El semnifică moartea, războiul devastator şi crud, forţele ostile omului.Datorită acţiunii sale excitante, ca şi multiplelor asociaţii negative, culoarea roşie, printr-o convenţie internaţională, este folosită ca semnal de alarmă şi avertizare.Roşul este o culoare emblematică, care figurează în drapelele şi stemele multor ţări. In simbolistica viselor, culoarea roşie este culoarea funcţiunilor sentimentale: de la pasiune şi suferinţă până la caritate şi mizericordie.
VERDE: Culoare a regnului vegetal, verdele simbolizează viaţa, primăvara, tinereţea, speranţa, norocul, bucuria, longevitatea, imortalitatea. Produce asupra omului o acţiune de calmare şi liniştire. In opoziţie cu roşul masculin, verdele e o culoare feminină, asociată la chinezi principiului yin. Există o terapeutică a verdelui, asimilată, în plan psihologic, unui regressus ad uterum. In Evul Mediu era culoarea togii medicilor. Se asociază cunoaşterii secrete. In limbajul simbolic al alchimiştilor, desemnează latura fertilităţii lucrurilor. Lumina verde are, în general, o semnificaţie ocultă. Piatra verde a smaraldului e folosită pe larg în practicile oculte; este emblema lui Lucifer. Verdele posedă şi o putere malefică, nocturnă; de acest aspect sunt legate probabil şi expresiile româneşti: a vedea stele verzi, a i se face verde înaintea ochilor, a alerga după cai verzi pe pereţi etc. V. Alecsandri, B. P. Haşdeu remarcau frecvenţa cântecelor româneşti care încep cu „Frunză verde*, văzând în asta o trăsătură etnică specifică legată de sentimentul înfrăţirii cu natura. Insă G. Coşbuc observă, cu oarecare surprindere, că «deşi iubeşte verdele din natură („frunză verde”), în portul său, în ţesături, în mobilierul casei, românul nu iubeşte verdele. Lucru curios. In Evul Mediu, verdele şi albastrul erau culorile dragostei: verdele înfăţişa îndrăgostirea, albastrul credinţa. Verdele era, mai ales, culoarea dragostei tinere, plină de nădejde; de aceea, se cuvenea ca un cavaler rătăcitor să umble îmbrăcat în verde.
